Frumusetea Bucegilor- Traseul Sinaia- Cabana Miorita- Cabana Piatra Arsa- Pestera –Cheile Ursilor- Schitul Pestera- Pestera Ialomitei- Padina- Cheile Tatarului- Lacul Bolboci- Cabana Bolboci- Barajul Bolboci- Valcelul Clinului- Cabana Valea Dorului—Cabana Miorita- Sinaia

Este un traseul usor, de doua zile, sau de week-end, pe care noi l-am facut in iulie 2013 cu plecare din Sinaia intr-o sambata dimineata in jur de ora 10.30 si sosire tot in Sinaia a doua zi, duminica, pe la ora 17. Din Bucuresti ne-am deplasat cu trenul, pentru ca toata aceasta iesire am conceput-o pentru copilul nostru, R. (6 ani si jumatate). Chiar daca e un traseu usor, eu recomand sa existe macar un minim de echipament; noi am avut: bocanci, rucsaci, hanorac de ploaie/vant, apa, biscuiti sau ceva dulce, un tricou, sosete de schimb si nelipsita crema de protectie solara/vant.

Ajunsi sambata dimineata in Sinaia, am mers direct catre telecabina, unde la ora aia nu erau foarte multi doritori. Incomparabil cu telecabina din Busteni, unde se formeaza la aceleasi ore, niste cozi uriase. Timpul de asteptare a fost maxim 15 minute si in urma noastra au mai venit cativa oameni, asa ca totusi cabina a fost plina. R. s-a cam speriat putin la inceput, mai ales ca dupa Cota1400, unde se schimba cabina, din cauza vantului, ne-am cam leganat in aer, dar i-am distras atentia cu peisajul de jos. Sus telecabina se opreste la altitudinea de 1987m, la Cabana Miorita. Acolo majoritatea celor cu care am urcat in cabina s-au oprit. Noi am poposit doar ca sa ne tragem hanoracele pe noi, pentru ca sus, pe platou, vantul bate cu putere, chiar daca e soare si frumos.

Si am plecat vitejeste la drum, urmand marcajul de banda galbena, spre Cabana Piatra Arsa. Timp: circa 1 ora. La inceput dificultatea este ca trebuie coborat Muntele Furnica si coborarea este destul de abrupta, apoi, se trece prin Saua Calugarului, se traverseaza Piciorul Pietrei Arse, lasand in stanga Varful piatra Arsa (2038m). Se merge intins, pe platou, la un moment dat printre jnepeni, dar nu-i nici o dificultate, poate doar aglomeratie pe traseu. Opririle noastre pe traseu au fost ca sa alergam dupa cativa cosasi si sa facem poze la niste fluturi colorati.

La Cabana Piatra Arsa noi ne-am oprit sa mancam, pentru ca stiam ca au un restaurant bun, cu terasa afara. Se pare insa ca de la ultima mea oprire aici, cu cativa ani inainte, lucrurile s-au schimbat, pentru ca terasa era inchisa iar mancarea nu a fost prea grozava.

Nu am zabovit dupa pranz, ne-am pus rucsacii in spate si am plecat spre Hotel Pestera, urmand marcajul de banda albastra, de data asta. Traseul marcat cu banda albastra este unul mai lung, alternativa urcarii cu telecabina, pe la Poiana Stanii, ajunge la Pestera si apoi urca la Omu. Este traseul clasic de urcare la Omu, cu plecare din Sinaia si in total se fac 8 ore pana la Cabana Omu (2505m). De data asta noi am parcurs doar portiunea dintre Piatra Arsa si Pestera, in aproximativ 1 ora si 45 minute, cu o oprire de 10 min pentru biscuiti si apa si cu mai multe opriri pentru poze. Bucata asta de traseu este usoara, doar portiunea de traversare de la Saua Cocora necesita putina atentie. Se merge partial pe platou, partial prin padure, iar iesirea spre Pestera este printr-o pasune cu iarba mai sus de genunchi. Tot spre Pestera se coboara mai abrupt, in rest nici o dificultate. Am intalnit pe traseu doar cativa calatori si am fost mirata, pentru ca altadata bucata asta era destul de circulata.

Am inteles insa de ce s-au schimbat preferintele calatorilor cand am ajuns la Hotel Pestera, unde avea rezervata o camera; pentru ca parcarea de aici era arhiplina, iar receptionista a cascat ochii cat cepele cand i-am zis ca nu avem nevoie de loc de parcare pentru ca noi am venit cu trenul. De fapt s-a blocat de-a binelea, pentru ca nu intelegea neam care tren si de unde tren, iar cand i-am explicat ca venisem cu trenul pana la Sinaia si de acolo pe jos, cu rucsacii in spate, a parut impresionata. In fine, e de zis ca hotelul este renovat, este clasat la 3 stele, are o piscina interioara si un jacuzzi si o terasa afara unde se poate face plaja. Mai are si un restaurant adiacent, care serveste trei mese/zi, foarte ok dar destul de scump. 

Noi ne-am petrecut restul dupa-amiezei mergand la Schitul Pestera si la Pestera Ialomitei. Pestera se afla la altitudinea de 1660m si aici nu se poate ajunge decat pe jos, traversand Cheile Ursilor. Chiar la intrarea in Pestera se afla Manastirea Ialomitei, manastire care initial a fost ridicata in sec.17 de domnitorul Mihnea cel Rau. Manastirea a ars in repetate randuri, constructia aflata acum chiar la intrarea in Pestera, a fost ridicata in 1994 si sfintita in 1996 sub hramul “Sfintii Apostoli Petru si Pavel”.

Pestera are o adancime de 60m , o lungime de 480m, din care deschisi publicului 400m, si este strabatuta de un rau. A fost descoperita in 1294 si a fost folosita multi ani de catre calugari pentru slujbe religioase. Are o distributie mixta, existand atat Sali cu tavan inalt cat si galerii cu stalactite si stalagmite. Pestera se viziteaza pana in punctul numit “La altar”, dar noi nu am ajuns pana acolo pentru ca R. s-a speriat de intuneric, de traseul alunecos si de peretii reci si uzi, asa ca nu am apucat sa strabatem decat Sala mare de la intrare, pasajul catre Salile “Decebal si Sf. Maria” si a trebuit sa ne intoarcem.

A doua zi, dupa micul dejun luat dimineata devreme la ora 7, noi am plecat catre Padina, pe drumul de piatra care la ora aia nu era deloc aglomerat. Maxim jumatate de ora pana aici. Intre Cabanele Padina, Diana si Cabana Izvorul Tatarului, am gasit un adevarat furnicar de cabanute, corturi si rulote si un mare aflux de turisti iesiti la gratare, asa ca toata valea rasuna de muzica si larma. Apoi am incepul inconjurul Lacului Bolboci, prin Cheile Tatarului. Drumul de aici care inconjoara lacul probabil ca se va asfalta total in curand, ceea ce va aduce probabil un si mai mare aflux de turisti in zona. Drumul de-a lungul lacului ne-a luat 3 ore si jumatate pana la Baraj. Intentionam sa ne oprim la Cabana Bolboci ca sa mancam, dar cand am ajuns acolo din bucatarie veneau niste mirosuri care mi-au cam intors stomacul pe dos, asa ca am preferat sa ne oprim in iarba si sa mancam biscutii din dotare.

Pe partea cealalta a Lacului am cautat de zor marcajul de cruce galbena, pe care trebuia sa-l urmam mai departe, dar ne-am invartit jumatate de ora fara sa-l gasim. Trebuie sa spun ca partea aceasta a drumului pe langa lac este deja asfaltata si duce direct in Padina, cu un mare aflux de masini in week-end. La un moment dat, vazandu-ne ca rataceam cu harta in mana, o masina s-a oprit iar soferul s-a oferit sa ne duca pana la Padina. Cand i-am arata pe harta ce cautam, soferul a parut foarte surprins ca exista o asemenea poteca care iese in platou, dar noroc ca avea ochi mai buni decat noi, pentru ca ne-a gasit marcajul, sus, de un brad. Banuiala mea este ca copacii marcati cu cruce galbena care erau jos, langa drumul de pe langa lac, au fost taiati cand s-a asfaltat drumul, asa ca marcajul este foarte putin vizibil de jos, din drum si trebuie sa stau cu ochii zagaiti pe copacii de sus de pe creasta, ca sa-l vezi. In fine, i-am multumit frumos omului si am plecat mai departe.

Traseul marcat cu cruce galbena uneste Cabana Bolboci de Curmatura Varfului cu Dor si are o diferenta de nivel de 425m. In directia facuta de noi dureaza circa 3 ore, iar in sens invers, la cobarare, dureaza cica 2 ore si jumatate. Noi l-am facut in 3 ore si jumatate, pentru ca mi-a scos sufletul urcusul din prima parte a traseului. Portiunea asta este dificila de facut in conditii meteo nefavorabile, dar odata urcati la 1700m, a fost mai usor de strabatut.

In jur de ora 4 dupa-amiaza am ajuns pe Valea Dorului, la poalele telescaunului care functioneaza iarna. A urmat un urcus pe o panta de 70 de grade, pe sub telescaun, pana la Cab. Miorita, pe care l-am facut in jumatate de ora, dar care m-a secatuit de ultimele puteri. Ajunsa sus, mi-am aruncat rucsacul in iarba si am cazut lata, sub privirile uimite ale unui cuplu urcat cu telecabina, care nu intelegea de unde am rasarit dintr-o data. Ne-au intrebat de unde venim, dar l-am lasat pe R. sa le raspunda pentru ca tonele lui de energie nu erau deloc secatuite ca ale mele. Am realizat ca trebuie sa prindem ultima telecabina care cobora in Sinaia, de la ora 17, asa ca mi-am adunat ultimele forte ramase ca sa ma culeg din iarba si sa mergem spre telecabina.

Iar in Sinaia ne-am aruncat intr-un restaurant unde am mancat cu o pofta de urs, sau lup, dupa care ne-am dus usurel spre gara, unde R. a gasit expozitia de trenulete in miniatura care l-a tinut ocupat pana ne-a venit trenul.

Si bineinteles ca iar m-a lovit o febra musculara zdravana, in ciuda traseului usor facut (se pare ca ultima portiune a traseului a avut un impact serios asupra muschilor mei), dar in final, nu pot decat sa va recomand cu caldura acest traseu de week-end, facil de facut cu copiii, interesant si foarte deconectant. 

Cetatile dacice din Muntii Orastiei

Sunt in numar de 6: Luncani-Piatra Rosie, Capalna, Banita, Costesti-Blidaru, Costesti- Cetatuie si cetatea regala Sarmizegetusa Regia. Toate cetatile se afla astazi in patrimoniul universal UNESCO, chiar daca arheologic vorbind, din unele din ele nu a mai ramas aproape nimic. Toate erau cetati fortificate si faceau parte din sistemul defensiv al statului dac, sistem defensiv unic si de neegalat in acele timpuri in toata Europa.

Drumul spre Sarmizegetusa Regia, cetatea de scaun a regilor daci, incepe de la Orastie, unde au fost amplasate recent si indicatoare catre cetatile din preajma. De la Orastie la Costesti sunt aproximativ 20 km iar drumul este asfaltat si fara probleme. In Costesti alte indicatoare indica directia. Si tot din Costesti pleaca marcajul de cruce rosie care duce pana pe Vf. Godeanu. Noi am preferat sa mergem intai sa vedem ruinele Sarmizegetusei, asa ca am urmat un drum pietruit, cu nu mai mult de 15km/h, inca 10 km pana la Gradistea. Acesta este un catun rasfirat, unde am descoperit totusi o scoala, si unde in ziua aceea de duminica cativa locuitori iesisera sa vanda rarilor calatori miere de albine sau branza. Din fericire si in Gradistea am gasit indicator spre cetate, fiindca altfel cred ca ar fi fost foarte greu de gasit directia. De aici am urmat un drum forestier, cam rupt si cu multe denivelari, unde cu greu puteau trec 2 masini una pe langa cealalta. La un moment dat drumul trece pe langa Ocolul Silvic si drept inainte este o bariera iar accesul e interzis. Drumul nostru se continua la stanga, inca 4 km pana la un pod destul de bine intretinut. Imediat dupa pod este o mica parcare unde incap cam 10 masini, iar un alt indicator indica directia, urmand o curba foarte stransa la dreapta. Acesta e drumul cel bun, fiindca drept inainte, drumul forestier, stopat de o bariera, se continua spre M-tii Sureanu. In parcare noi am gasit cam 5 masini si aici am lasat-o si pe a noastra, mai ales ca drumul mai departe se anunta plin de gropi pline cu apa. De aici am mers pe jos, in urcus, inca 2 km pana la cetate.

Intrarea in cetate este flancata de o parcare mai mare decat cea de jos, dar nu exista aici nimic decat un panou indicativ cu harta regiunii si traseele turistice din zona: nimeni care sa vanda bilete de acces, nici un fel de prezenta de nici un fel care sa indice amploarea cetatii din spate. Chiar pe zidul de la intrare este si marcajul de cruce rosie care traverseaza situl arheologic.

Zidul cetatii ingradeste o suprafata de 3 ha si a fost construit in asa fel incat mergea pe marginile dealului, in asa fel incat cetatea avea o forma curioasa, de hexagon dar cu laturi inegale. Felul in care au fost construite zidurile se numeste astazi “murus dacicus”: doua randuri de blocuri calcaroase, cu jgheaburi pentru grinzi de lemn care le legau si cu spatiul dintre ele umplut cu pietre si pamant. Cea mai mica grosime a acestor ziduri este de 3 m iar cea mai mare de 4m. Poarta de sud este la o oarecare distanta si se pare ca aici era un turn de paza din piatra. Eu am ajuns la ea mergand putin prin padure pana intr-un punct cand zidul cobora intr-un unghi abrupt unde m-am oprit.

Trecand prin portile de est si de vest, imediat pe stanga se poate observa marele drum pavat, larg de 5 m, cu bordura pe margini, din blocuri de piatra late, care duce spre incinta sacra.

Cetatea se pare ca era alcatuita din cinci terase, cea de a patra adapostind incinta sacra, iar pe celelalte erau asezari civile. Terasele nu erau despartite de ziduri, dar pe alocuri existau portiuni de drum pietruit, care asigura accesul de la una la alta. Exista un sistem complex de jgheaburi late de 45 cm si adanci de 35 cm, din piatra, care captau si transportau apa potabila, sistem incredibil de avansat pentru acele timpuri antice.

Drumul pavat duce direct spre incinta sacra, unde se afla dispuse cele 2 sanctuare circulare, cel mare si cel mic, soarele de andezit, sanctuarul mare de andezit si cel mare de calcar, sanctuarul mic de calcar, si cele doua sanctuare patrulatere de andezit. A se afla exact la ce serveau toate aceste sanctuare ramane o provocare a arheologiei moderne. Se banuieste ca foloseau pentru masurarea timpului, alcatuind un fel de templu-calendar.

Se stie ca dacii masurau timpul in cicluri de cate 13 ani, anul dacic avea 47 de saptamani, cu numarul de zile variind intre 364-367. Secolul dacic ajungea astfel la 104 ani. In consecinta sanctuarul mare circular este alcatuit din trei cercuri concentrice cu o constructie de forma unei potcoave inchise in centru, primul cerc fiind alcatuit din 104 blocuri de andezit lipite intre ele, cel din mijloc de 204 de piese iar cel interior din patru grupuri de lespezi care separa cate patru grupuri de stalpi. Stalpii aveau se pare inaltimi variabile care proiectau pe sol o anumita figura geometrica care avea o anumita semnificatie.

Micul sanctuar circular are doar 12m in diametru si este alcatuit dintr-un singur rand de piese de andezit: 114 piese din care 13 sunt lespezi si 101 sunt stalpi, impartiti in 13 grupari, ceea ce duce la speculatia ca si acest sanctuar era folosit tot ca un fel de calendar.

Discul solar de andezit se afla in prelungirea axei mari a sanctuarului mare circular, la 30 de grade. Se pare ca pozitionarea lui nu era deloc intamplatoare. Are diametrul de 7m si este alcatuit din 11 blocuri compacte de 30 cm grosime, perfect imbinate peste un soclu calcaros.  10 raze sunt incrustate pe suprafata lui si se pare ca erau numerotate cu numere de aur. Aceste incrustatii indicau pozitiile soarelui la fiecare 10 zile si demonstreaza ca dacii aveau cunostinte avansate de astronomie si ca stiau sa calculeze latitudinea. Nu se stie ce reprezentau sanctuarele patrulatere din calcar si din andezit, ele reprezinta o provocare viitoare pentru arheologi si aceasta preocupare ar trebui intretinuta fiindca aici, la Sarmizegetusa, se afla secretele tariei dacilor si poate cel mai important izvor istoric al nostru . Eu cel putin asa cred.

De la Sarmizegetusa noi am vrut sa urcam pana la Vf. Godeanu, urmand marcajul de cruce rosie care traverseaza situl arheologic. Dar un grup de tineri opriti ca si noi in sit ne-au facut sa ne razgandim, fiindca se pare ca marcajul e foarte prost intretinut si pe alocuri chiar se pierde, iar pentru orientare trebuie sa te ajuti si de harta dar si de o busola, care noua ne lipseau.

Asa ca ne-am hotarat sa mergem sa vedem celelalte doua cetati dacice din preajma Costestiului. Ne-am intors inapoi in Costesti si am urmat mai intai, cam 2-3 km, drumul forestier care duce spre cetatea dacica Costesti-Cetatuie.

Ultimii 200 de m i-am parcurs de jos, urcand o panta abrupta si cred ca pe vreme rea, accesul aici e aproape imposibil. Cetatea de la Costesti este cea mai veche din intregul sistem defensiv iar intrarea aici era oarecum mai speciala, fiindca era aparata mai inati de un val de pamant larg de 6-8 m la baza, urmat de un zid de piatra gros de 3 m si de mai multe bastioane. Cetatea este de asemeni construita pe o terasa sapata in deal, inconjurata de inaltimi si aparent cu un singur drum de acces. Inauntru s-au pastrat cisternele cu apa, un turn de aparare locuit la care ducea o scara monumentala si mai multe santuri de piatra. Din fericire, la intrare este amplasat un panou care explica bine asezarea cetatii si sunt numerotate punctele arheologice.

Nu am fost singurii calatori in situl arheologic, inca 2 persoane mai erau acolo venite inaintea noastra, chiar daca aici nu am gasit “aglomeratia” de la Sarmizegetusa.

Insa in schimb, urcatul spre Cetatea Blidaru, s-a dovedit a fi o adevarata provocare.

Asta fiindca pana la Blidaru, nu exista nici un fel de drum ci doar un traseu turistic, care incepe din Costesti, marcat cu dunga albastra, prin padure, cam 30-40 minute de urcus accentuat si fara nici o sursa de apa. Ne-am intersectat pe traseu cu numai 2 persoane, iar sus nu era absolut nimeni. Sit-ul arheologic de la Blidaru este inchis de un gard de lemn si are si el un panou indicativ la intrare. Se pare ca cetatea Blidaru a fost una din cele mai puternice cetati ale statului dac, cu 6 turnuri masive exterioare de aparare si cu 2 incinte care ocupau o suprafata de 6000mp. Poarta de intrare avea prevazute “sicane” si “capcane” si existau aici platforme de aparare si un fel de cazemate.

Coborand inapoi spre Costesti nu m-am putut opri sa nu remarc forma ciudata a copacilor din padure, multi cu radacinile pe jumatate suspendate si de o varsta remarcabila.

As zice ca circuitul celor trei cetati dacice din zona Costesti e un fel de “must-see” mai ales pentru generatia tanara, fiindca se pot convinge “live” de cat de avansata era cultura si civilizatia dacilor, inainte de cucerirea romana, iar felia de istorie evocata de ruinele de aici ne fac pe toti sa fim mandri de trecutul nostru si de faptul ca suntem urmasii unui mare neam, falnic, puternic si deosebit de spiritual.