Situat la 140 km est de Rabat, drum intins si foarte bun, Meknes este si el unul din orasele imperiale ale Marocului. Numele orasului Meknes este indisolubil legat de numele sultanului Moulay Ismail, marele sultan al dinastiei Alaouita, care a preluat puterea in 1672. Totusi Meknes-ul este mult mai vechi. Dateaza inca din sec. 10 si a fost intemeiat de triburile meknase, care s-au stabilit pe malurile raului Oued Boufekrane. Cand sultanul Moulay Ismail a descoperit Meknes-ul, si-a pus in gand sa-l transforme in cel mai minunat oras al tarii si timp de 50 de ani aici s-au construit palate, gradini, moschei, mederse, lacuri artificiale, granare si adaposturi pentru animale. Totusi orasul de vis al sultanului nu a fost niciodata terminat. Dar chiar si asa, portile sale sunt o minune arhitecturala, ruinele si-au pastrat in totalitate maretia lor imperiala, iar muzeele sunt gazduite in palate. Pentru mine una, Meknes-ul va ramane pentru totdeuna un vis frumos.
Dupa moartea lui Moulay Ismail orasul a decazut iar titlul de capitala a fost preluat de catre Fes, aflat nu departe, oras ctitorit de fiul marelui sultan.
Astazi Meknes este centrul unei regiuni agricole infloritoare si este inconjurat de nenumarate livezi de maslini. Raul Oued Boufekrane il imparte in doua, pe de-o parte Medina, orasul vechi, unde se intra pe monumentalele porti Bab el Mansour, Bab el Nouar si Bab el Khemis. Orasul atrage si multi turisti, veniti sa vada vechea medersa Bou Inania, construita de sultanul merinid Abu el Hassan, cu domul ei curios si contemporana cu marea medersa din Fes, care in mod straniu poarta acelasi nume; mormantul lui Moulay Ismail aflat intr-un mausoleu impozant, si sa admire moscheile orasului.
Moscheile nu se viziteaza, totusi Majid, ca prin minune, a obtinut permisiunea sa intram fugitiv in una, intre orele de rugaciune, cand inauntru nu se afla nici un drept-credincios. Aici pe langa faptul ca ni s-a spus ca trebuie sa ne descaltam, ni s-a aratat cum trebuie sa ne spalam cu apa din mica fantana de la intrare. Intai pe fata (ochi, gura, cap si gat) apoi bratele si apoi picioarele.
Mi-a placut mult mozaicul din moschee si linistea absoluta care te inconjura aproape fizic. Si mai ales racoarea din interiorul zidurilor stravechi, intr-un total contrast cu caldura de 40 de grade de afara.
Insa principalele puncte de atractie ale orasului Meknes sunt marile hambare imperiale si grajdurile regale. Dateaza de prin anul 1700, bineinteles din timpul lui Moulay Ismail, al carui nume se poate citi si acum pe o tablita de pe zidurile stravechi. Hambarele au o ciudatenie, se puteau pastra acolo cereale pentru 20 de ani, atat pentru oameni cat si pentru animale. Ele sunt de fapt niste catacombe unde sunt sapate niste puturi imense; catacombele au cate o gaura in mijlocul acoperisului pe unde intra aer si lumina naturala si sunt construite in asa fel incat sa mentina temperatura si umiditatea constanta. Grajdurile regale sunt de o simetrie cum nu am mai vazut, au 12000 stalpi de sustinere si arcade, din pacate acoperisul nu mai exista. Sultanul le-a construit ca sa poata sa-si adaposteasca caii din dotarea cavaleriei sale, care numara 12000 de cai pur sange. Si armata sa de infanteristi era compusa tot din 12000 oameni. Armata sultanului, care era “aprovizionata” cu fete din toata tara, s-a extins astfel asa incat a ajuns la un numar de 250000 de oameni-o forta armata redutabila pt vremurile acelea.
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
Ne-am oprit sa luam pranzul intr-un restaurant traditional. Restaurantele traditionale arata de fapt ca niste palate, sunt opulent decorate cu mozaicuri si au coloane inalte si divane ultra comode. Ca niste adevarate palate din 1001 de nopti. Si nu ma pot abtine sa nu descriu putin gastronomia marocana. In afara de arhiprezentul cous-cous, salatele marocane iti lasa gura apa. Intr-un asemenea restaurant traditional, esti servit, ca si aperitiv, cu un urias platou compus din 6-7 feluri de salate: de naut, de castraveti cu busuioc, de morcovi cu rosii, de dovlecei cu ardei iute si varza calita. Iar orezul ti se serveste aproape intotdeauna cu sofran. Sosurile, din iaurt, pasta de ardei iute, masline murate si multe altele, se servesc separat. Felul principal este insa intotdeauna Tadjine, adica bucati de carne de pui, curcan, vita sau berbec, gatite intr-un vas special din lut ars, cilindric, lat la baza si ingust catre varf, cu un capat tuguiat. In vasul special se pune carnea, iar peste carne se pun legumele, apoi capacul, iar mancarea se lasa in niste cuptoare la foc moderat, chiar si 1-2 ore. Legumele isi lasa zeama peste carne, care se frige astfel in sucul propriu si in zeama legumelor. Rezulta Tadjinul, sanatos, fara colesterol si delicious. In urmatoarele zile am mancat aproape in fiecare zi, atat de mult mi-a placut. Cu legume diferite, cel mai mult mi-a placut cel cu prune, o combinatie inedita cu carnea de vita. La desert esti servit ori cu cateva prajiturele marocane extreme de dulci, sau mai bine cu un platou cu fructe. Si bineinteles ca marele nostru regret, al europenilor, a fost, ca la o astfel de masa nu poti sa savurezi o bautura cu alcool. Sincer mi-a lipsit vinul, dar m-am consolat cu ceaiul lor de menta, fierbinte si dulce, turnat de un om care se ocupa numai cu asta, de sus, ca sa faca cat mai multa spuma, spuma fiind dovada de respect, ceaiul insotind urarile de bine de dupa masa.
![]()
![]()
![]()
Dupa moartea lui Moulay Ismail orasul a decazut iar titlul de capitala a fost preluat de catre Fes, aflat nu departe, oras ctitorit de fiul marelui sultan.
Astazi Meknes este centrul unei regiuni agricole infloritoare si este inconjurat de nenumarate livezi de maslini. Raul Oued Boufekrane il imparte in doua, pe de-o parte Medina, orasul vechi, unde se intra pe monumentalele porti Bab el Mansour, Bab el Nouar si Bab el Khemis. Orasul atrage si multi turisti, veniti sa vada vechea medersa Bou Inania, construita de sultanul merinid Abu el Hassan, cu domul ei curios si contemporana cu marea medersa din Fes, care in mod straniu poarta acelasi nume; mormantul lui Moulay Ismail aflat intr-un mausoleu impozant, si sa admire moscheile orasului.
Moscheile nu se viziteaza, totusi Majid, ca prin minune, a obtinut permisiunea sa intram fugitiv in una, intre orele de rugaciune, cand inauntru nu se afla nici un drept-credincios. Aici pe langa faptul ca ni s-a spus ca trebuie sa ne descaltam, ni s-a aratat cum trebuie sa ne spalam cu apa din mica fantana de la intrare. Intai pe fata (ochi, gura, cap si gat) apoi bratele si apoi picioarele.
Mi-a placut mult mozaicul din moschee si linistea absoluta care te inconjura aproape fizic. Si mai ales racoarea din interiorul zidurilor stravechi, intr-un total contrast cu caldura de 40 de grade de afara.
Insa principalele puncte de atractie ale orasului Meknes sunt marile hambare imperiale si grajdurile regale. Dateaza de prin anul 1700, bineinteles din timpul lui Moulay Ismail, al carui nume se poate citi si acum pe o tablita de pe zidurile stravechi. Hambarele au o ciudatenie, se puteau pastra acolo cereale pentru 20 de ani, atat pentru oameni cat si pentru animale. Ele sunt de fapt niste catacombe unde sunt sapate niste puturi imense; catacombele au cate o gaura in mijlocul acoperisului pe unde intra aer si lumina naturala si sunt construite in asa fel incat sa mentina temperatura si umiditatea constanta. Grajdurile regale sunt de o simetrie cum nu am mai vazut, au 12000 stalpi de sustinere si arcade, din pacate acoperisul nu mai exista. Sultanul le-a construit ca sa poata sa-si adaposteasca caii din dotarea cavaleriei sale, care numara 12000 de cai pur sange. Si armata sa de infanteristi era compusa tot din 12000 oameni. Armata sultanului, care era “aprovizionata” cu fete din toata tara, s-a extins astfel asa incat a ajuns la un numar de 250000 de oameni-o forta armata redutabila pt vremurile acelea.
Ne-am oprit sa luam pranzul intr-un restaurant traditional. Restaurantele traditionale arata de fapt ca niste palate, sunt opulent decorate cu mozaicuri si au coloane inalte si divane ultra comode. Ca niste adevarate palate din 1001 de nopti. Si nu ma pot abtine sa nu descriu putin gastronomia marocana. In afara de arhiprezentul cous-cous, salatele marocane iti lasa gura apa. Intr-un asemenea restaurant traditional, esti servit, ca si aperitiv, cu un urias platou compus din 6-7 feluri de salate: de naut, de castraveti cu busuioc, de morcovi cu rosii, de dovlecei cu ardei iute si varza calita. Iar orezul ti se serveste aproape intotdeauna cu sofran. Sosurile, din iaurt, pasta de ardei iute, masline murate si multe altele, se servesc separat. Felul principal este insa intotdeauna Tadjine, adica bucati de carne de pui, curcan, vita sau berbec, gatite intr-un vas special din lut ars, cilindric, lat la baza si ingust catre varf, cu un capat tuguiat. In vasul special se pune carnea, iar peste carne se pun legumele, apoi capacul, iar mancarea se lasa in niste cuptoare la foc moderat, chiar si 1-2 ore. Legumele isi lasa zeama peste carne, care se frige astfel in sucul propriu si in zeama legumelor. Rezulta Tadjinul, sanatos, fara colesterol si delicious. In urmatoarele zile am mancat aproape in fiecare zi, atat de mult mi-a placut. Cu legume diferite, cel mai mult mi-a placut cel cu prune, o combinatie inedita cu carnea de vita. La desert esti servit ori cu cateva prajiturele marocane extreme de dulci, sau mai bine cu un platou cu fructe. Si bineinteles ca marele nostru regret, al europenilor, a fost, ca la o astfel de masa nu poti sa savurezi o bautura cu alcool. Sincer mi-a lipsit vinul, dar m-am consolat cu ceaiul lor de menta, fierbinte si dulce, turnat de un om care se ocupa numai cu asta, de sus, ca sa faca cat mai multa spuma, spuma fiind dovada de respect, ceaiul insotind urarile de bine de dupa masa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu