Am mai scris despre cat de mult imi plac muntii nostrii! Nu prea am termeni de comparatie fiindca muntii din alte cateva tari pe care am apucat sa-i strabat prea putin cu piciorul si aproape intotdeauna cu masina sau autocarul (din Portugalia, Maroc, Grecia sau Turcia) sunt totusi foarte diferiti.Deci nu poate exista nici un fel de comparatie. Muntii nostri sunt unici si ca forme de relief si ca vegetatie dar mai ales sunt inca salbatici iar natura a ramas inca aproape neatinsa. Exista si exceptii din pacate, in ultima vreme din ce in ce mai dese, dar asta vara am regasit frumusetea Bucegilor aproape neatinsa si deloc schimbata dupa cei 15 ani de cand eu nu am mai calcat prin acele locuri.
In septembrie, de ziua mea, am ales sa mi-o serbez intr-un mod mai putin conventional. Mi-am luat barbatul si copilul si am plecat intr-o mica excursie prin Bucegi. Ne-am cazat tot in Poiana Tapului, la aceea pensiune draguta de care am mai scris, iar a doua zi am plecat porniti sa facem traseul Bucegi-Gura Diham-Cabana Diham.
Am facut o singura greseala: am lasat masina langa bariera de pe Valea Cerbului de unde se intra in rezervatia Bucegilor si unde se plateste taxa de acces, iar dragul meu copil de 4 ani si 9 luni, dupa 5 ore de mers pe jos, a obosit atat de tare la un moment dat incat pe drumul de intoarcere de la Gura Diham spre Busteni a trebuit carat in carca sau in brate, ceea ce ne-a cam stors de vlaga. Deci daca va incumetati sa faceti traseul asta cu un copil mai mic de 6-7 ani dupa voi, urcati totusi pana la Gura Diham cu masina si parcati-o acolo. La intoarcere o sa apreciati foarte tare acest mic sfat.
Traseul care incepe din spatele cabanei Gura Diham (987m altitudine) si urca pana la cabana Diham (1320m altitudine) este usor si se poate face in maxim 2 ore. Facut din mai pana in octombrie nu necesita cine stie ce echipament, dar e bine totusi sa aveti bocanci in picioare.
In spatele cabanei Gura Diham este infipta o cruce care intampina calatorii cu urarea de drum bun si cu indemnul de a respecta natura. Iar de aici incepe un povarnis stancos destul de abrupt, spre N-NV. Imi aminteam de povarnisul asta, de fiecare data cand am urcat pe aici mi-a cam scos sufletul, iar de data asta a trebuit chiar sa ma opresc de cateva ori ca sa-mi recapat suflul. Insa copilul meu, cu tonele de energie care zac in el, n-a avut nevoie de nici o oprire, s-a dus intins la deal si s-a oprit tare incurcat dupa vreo 15 minute de urcat fiindca poteca se bifurca. De aici, la stanga, urmand marcajul benzii rosii, se urca la Poiana Izvoarelor. Drumul nostru continua spre dreapta, urmand marcajul de triunghi albastru, prin padure, prin multe poienite si mai ales mutandu-ne de pe dreapta pe stanga si invers din cauza numeroaselor izvoare. Am lasat in dreapta jos Valea Seaca a Baiului si Culmea Clabucetului Baiului si dupa o ora de urcus am iesit pe un fel de platou care este numit Saua Baiului. Pe acest platou gol, acoperit de pasuni, cativa particulari si-au ridicat o cabana sau doua. Si aici am gasit cateva grupuri odihnindu-se sau pur si simplu iesite la un picnic. Tot aici poteca noastra s-a incrucisat cu o alta, marcata cu cruce albastra, care la stanga duce din nou spre Poiana Izvoarelor, iar la dreapta urca creasta spre Predeal.
Noi am urmat insa poteca noastra spre Nord, spre incantarea lui Rares care alerga inainte ca sa descopere urmatorul marcaj. De aici poteca este lata, orizontala, cu piatra pe alocuri si se poate merge usor cu ATW-ul sau chiar cu masina. O placere sa te plimbi pe aici in orice sezon. Dupa inca 15- 20 minute ne-a iesit in fata cabana Diham iar in spatele ei Varful Magura Cenusie. De aici se urca usor prin niste pajisti pe o culme care separa V. Glajariei de V. Beuca pana la rascrucea cu poteca care vine dinspre Pichetul Rosu. Pe ultimii metri se coboara povarnisul din fata cabanei Diham.
Cabana am gasit-o plina. Nu-i de mirare fiindca e deschisa in tot timpul anului si serveste drept punct de plecare in multe excursii care se pot face de aici: spre Poiana Izvoarelor, spre Azuga prin Valea Grecului, spre Predeal prin Valea Iadului, sau spre Malaiesti, traseu pe care totusi eu il recomand celor putin mai bine antrenati si echipati.
Noi ne-am oprit aici ca sa mancam, insa C. nu a suportat mirosul greu din sala de mese si ne-am aciuiat afara pe o buturuga, unde am scos ce aveam in rucsaci iar Rares s-a distrat maxim hranind un caine cu covrigi.
Trebuie sa spun totusi ca aici privelistea este fantastica. Cabana Diham este situata intr-un fel de caldare, iar muntii care se ridica de jur imprejur iti taie respiratia. Merita sa ajungi pana aici doar ca sa respiri aerul incarcat de ozon si sa-ti bucuri ochii cu verdele padurilor. Din pacate noi nu am putut sta prea mult; dupa pranz si un mic tur pe langa cabana am facut acelasi drum inapoi, spre Gura Diham, unde, dupa alte 2 ore, am ajuns cu Rares obosit si mai ales mort de somn. Drumul de aici si pana aproape de Busteni a fost un cosmar, cu copilul purtat in brate si prin plin soare, asa ca, intr-un mare final am ajuns la locul unde lasasem masina, morti de oboseala.
Dar excursia asta a meritat tot efortul, fiindca a fost prima de felul asta cu Rares dupa noi, am vazut care sunt limitele rezistentei lui, ne-am convins ca-i place muntele si abia asteptam sa o repetam, facand un alt traseu asemanator.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu