Portugal last views- Cascais si Sintra

In ultima noastra zi in Portugalia, am plecat devreme din Portimao, inapoi spre Lisabona. Cam 300 de km pe autostrada, pe care i-am facut in aproximativ 3 ore. Dar nu ne-am grabit sa ajungem repede in Lisabona fiindca avionul nostru decola la 8 seara si mai aveam ceva timp si pentru o mica excursie pe coasta Atlantica. Aveam planificata o oprire in Setubal si Sesimbra, dar cu o seara inainte vazusem la televizor niste intense manifestatii de strada in Setubal si asta ne-a convins sa ocolim orasul.

Am mers insa spre Cascais, care este un bun exemplu de cum un mic satuc pescaresc poate fi transformat intr-o bijuterie turistica. Intre anii 1870-1910 monarhii portughezi aici alegeau sa-si petreaca lunile de vara, obicei continuat ulterior si de presedintii tarii, astfel incat aici s-au construit mici palate cu gradini superbe, astazi transformate in resorturi exclusiviste iar apoi a urmat amenajarea nenumaratelor terenuri de golf si constructia hotelurilor de 5 si 4 stele pentru pasionatii acestui sport. Astazi Cascais este o destinatie scumpa, care gazduieste cele mai importante cluburi de golf din Portugalia, extrem de frecventate de anumite categorii sociale (actori, cantareti, artisti, top modele, sportivi celebri si oameni politici) care vin sa-si petreca aici lunile de vara. Adaugand si publicul atras de celebrul circuit de Formula 1 de la Estoril, aflat la 3 km de Cascais, poza acestui loc este pe deplin completata. Pe noi, in Cascais, nu ne-au atras cluburile de golf, cu toate ca erau imposibil de ignorat, ci ne-a atras coasta Atlanticul in sine, care in acest loc este extrem de salbatica, cu inaltimi ametitoare si cu stanci ciudat sculptate de valuri si vanturi. Ne-am oprit sa vedem Bocas do Inferno, sau “Gurile Iadului”, cateva stanci spectaculoase care contin grote care comunica cu oceanul. Spargerea valurilor de acest imens bloc de roca cauzeaza zgomotul asurzitor care i-a inspirat pe localnici in alegerea numelui sau.

Cateva scari sapate in roca si un mic pavilion amenajat deasupra haului, ne-au oferit un foarte inspirat loc unde sa facem cateva poze si un filmulet. Tot aici, suspendat deasupra haului, este si un foarte exclusivist restaurant, unde am avut norocul sa gasim o masa fara rezervare si unde am luat un pranz care ne-a costat 50 de eur (era ultima noastra masa in Portugalia, asa ca ne-am zis what the hell…) care a fost delicios alcatuit din caracatita pe gratar, cu salata de alge si garnitura de orez cu scoici. Am asezonat pranzul cu un vin roze usor acidulat si cu continut redus de alcool, asa incat si-a permis si soferul C. sa-l bea.

Coasta din Cascais

Bocas Do Inferno

 

Am fi vrut sa vizitam Citadela din Cascais, care dateaza din sec.17 si domina orasul de pe culmea dealului, dar am renuntat fiindca voiam sa ajungem si la Sintra si sa avem timp sa ne si intoarcem in timp util in Lisabona.

Asa incat imediat dupa pranz ne-am indreptat spre Sintra, care este un minunat oras, pe care eu una l-am gasit extrem de asemanator cu Sinaia noastra, mai ales ca sunt si intrucatva sinonime cu numele. Sunt multe asemanari intre aceste doua orase, dar si cateva mari deosebiri:

La fel ca si Sinaia noastra, Sintra se afla la poalele unui lant muntos, Serra, diferenta fiind ca muntii de aici se rasfira direct in Ocean. Este un oras cu origini adanc infipte in istorie, unde regalitatea portugheza prefera sa-si petreaca lunile de vara, exact la fel ca si in cazul Sinaiei noastre. Arhitectura orasului este una specifica, cu cladiri colorate, exact la fel ca cea din Sinaia. Iar deliciul locului este dat de multitudinea de palate, biserici, gradini, la fel ca si la Sinaia.

Una din marile diferente este ca Sintra a intrat din 1995 in patrimoniul universal UNESCO.

Sintra are cateva mari minuni arhitecturale, iar noi am stat cateva minute in parcarea principala a orasului, gandindu-ne si calculand cam cat timp ne-ar fi luat sa vedem cat mai multe din ele. Rezultatul a fost net in defavoarea noastra, fiindca nu am avut timp decat de 2 dintre ele: Castelul Maur si Quinta da Regaleira.

Ce am piedut? Pai cele mai cunoscute atractii ale Sintrei le-am lasat pentru o alta calatorie in Portugalia, dar o sa spun acum totusi cateva cuvinte despre ele:

Palacio Real, sau Palatul National, construit pe ziduri maure in doua mari perioade istorice, pe timpul regelui Joao I in sec.15 si al regelui Manuel I, in sec.16., cu arhitectura orientala, si care adaposteste o mare colectie de portelan pictat si semineuri originale.

Palacio da Pena, care formeaza un mare complex de o arhitectura considerata capodopera romantismului portughez. A fost ridicat in sec.19, pe culmea unui deal si combina numeroase stiluri; egiptean, oriental, gotic, Manuelin si renascentist, care se intrepatrund intr-o combinatie extrem de reusita. Palatul arata ca unul desprins din cartile de povesti si atat palatul cat si gradinile sale sunt un “must see” a vizitatorilor care ajung la Sintra.

Si probabil fiindca grosul lumii se inghesuia la Palacio da Pena, noi nu am gasit decat cativa calatori care s-au hazardat sa urce sus pe munte, catre Castelul Maur.

Castelul Maur se afla situat in varful muntelui si am ajuns acolo dupa un urcus de o ora jumate, prin padure, urmand un traseu marcat. Am vrut foarte mult sa urcam sa-l vedem, chiar daca conditia noastra fizica lasa mult de dorit, fiindca citisem despre el ca dateaza din secolul 8 si ca este cel mai bine conservat castel din Portugalia, adevarat exemplu al arhitecturii maure militare. Si intr-adevar m-au extaziat zidurile perfecte, serpuite, fara nici macar o piatra sarita, constructie perfecta care a rezistat nealterata de-a lungul veacurilor. In toate bastioanele castelului erau amplasate steaguri militare iar vantul le facea sa zbarnaie si sa se desfasoare in toata maretia lor. Castelul a fost definitiv cucerit de regele Alphonso Henrique in 1147 si de atunci, peste veacuri, locuitorii Sintrei au avut sentimentul de protectie, atata vreme cat sus pe munte vedeau focurile aprinse in bastioanele Castelului Maur, semn ca cineva acolo sus veghea asupra lor.

prin padure spre Castelul Maur

primele fortificatii

unul din bastioane

Am avut norocul sa prindem deschisa Quinta da Regaleira, care dateaza din sec.17 si care, pana in 1997 cand statul portughez a rascumparat-o, a fost proprietate privata princiara. In 1840 Baronesa da Regaleira a cumparat-o si a transformat-o in resedinta de vara, compusa dintr-un castel, o capela si o gradina, ca mai apoi, intre anii 1904-1911 Carvalho Monteiro-un filantropist erudit brazilian, cu ajutorul arhitectului italian Luigi Manini, au transformat proprietatea intr-un exemplu perfect al romantismului, cu o gradina amenajata dupa legendele mitice grecesti, asa cum si-a dorit proprietarul. Astazi, dupa lucrarile de restaurare, Quinta da Regaleira este un loc magic, cu o gradina unde am petrecut cateva ore, care contine ziduri tematice, grote, cascade, lacuri, fantani, un labirint, turnuri, sere, statui, pe langa speciile rare de plante, flori, pomi si arbusti. Nu am vizitat Castelul (decat am urcat pe terasele exterioare) si nici Capela, fiindca am fost literamente cuceriti de gradini iar cand ne-am uitat la ceas am inlemnit vazand ca trecusera trei ore fara ca macar sa ne dam seama.

Castelul de Regaleira

Fantana Abundentei

lacul cu grote

Pavilionui Naiadelor

Aleea Zeilor

Nu am mai avut timp pentru nimic altceva, decat sa ne cumparam cateva sandwich-uri, sa recuperam masina si sa ne grabim sa ajungem la aeroportul din Lisabona. Aici am predat masina, ne-am recuperat garantia si am ajuns sa facem check-inn-ul exact cu jumatate de ora inainte de decolarea avionului care ne-a adus inapoi in Bucuresti, incheind astfel doua saptamani magice petrecute prin Portugalia.

Cu ce impresii generale am ramas dupa Portugalia? Minunate! O tara frumoasa, cu toate formele de relief, cu un litoral plin de resorturi dar care a conservat totusi si frumusetea naturala si salbatica a coastelor, cu nenumarate castele si palate, cu nenumarate catedrale imense, manastiri si biserici cu o arhitectura superba, cu orase cu cartiere perfect conservate, care combina intr-un mod reusit arta cuceritorilor mauri, cu cea gotica si cu cea iluminista impusa de celebrul Marchiz de Pombal, cu oameni calzi, saritori si foarte mandri de tara lor, cu o limba care mi s-a topit in cerul gurii ca o prajitura, cu o gastrononie care m-a facut sa ma ling pe degete la propriu dupa fiecare masa si cu vinuri deosebite, totul asezonat cu o istorie veche de cateva secole bune, cu legende si povesti adevarate. Daca o sa ne intoarcem? Sigur…cum am putea oare sa n-o facem?!!!