In studentie am facut parte dintr-un club de drumetii. Se zice ca daca mergi de cateva ori sa faci drumetii pe munte, muntele iti intra in sange si nu mai scapi de el toata viata. Iar daca dragostea asta este direct proportionala cu numarul de drumetii facute, atunci inseamna ca eu sunt deja anacronica.
Nu am mai fost pe munte din 2002, cand, impreuna cu un prieten bun, am incercat sa urcam de la Poiana Izvoarelor la Vf. Omu, prin Malaesti si trecand pe Brana Caprelor. Pentru cine nu stie, accesul la Vf. Omu, cel mai inalt din M-tii Bucegi, nu-i deloc usor. Sunt 3 trasee care duc acolo, cel prin Brana Caprelor, fiind cel mai greu. Atunci a trebuit sa renuntam dupa ce trecusem deja de Vf. Bucsoiu, din mai multe motive, pe care nu are nici un rost sa le pomenesc insa aici.
Dupa episodul esuat din 2002, drumetiile pe munte nu au mai facut parte din viata mea, tocmai fiindca viata s-a complicat. Dupa ce a aparut Rares prioritatile mi s-au schimbat si chiar daca dorul de munte ma chinuia uneori, am tot amanat momentul reinceperii drumetiilor, poate si din cauza ca si preferintele mele pentru vacante s-au schimbat, week-end-urile erau prea scurte sau fiindca pur si simplu nu am mai gasit companioni dornici de munte.
Insa in 2009, in Portugalia, ne-am hazardat sa urcam pe munte la Sintra ca sa vedem Castelul Maur din varf. Si fiindca am constatat ca inca ma mai tin picioarele, mi-am promis sa revin curand „back in action”. Dar iar am amanat, din lipsa de timp sau pe motivul ca Rares e inca prea mic.
Fiindca week-end-ul asta care tocmai s-a incheiat s-a legat foarte frumos de ziua libera de Sf. Maria si in plus Rares fiind in custodia maica-mii, i-am zis lui C.:”Gata, inca putin si imi pierd si bruma de conditie fizica pe care o mai am, asa ca vreau sa mergem pe munte!” C. nu a facut in viata lui drumetii, dar oricum e mai in forma decat sunt eu, pentru simplu motiv ca uneori mai alearga,sau joaca tenis sau mai merge cu bicicleta. Nu a zis NU, asa ca ne-am cumparat bocanci si la inceputul week-end-ului, ne-am urcat in masina cu directia Valea Prahovei. In Busteni nu am gasit cazare, dupa 12-13 telefoane date pe la pensiuni, asa ca ne-am cazat in Poiana Tapului, intr-un complex de vile foarte frumos intitulat „Izvorul cu Pastravi”. Partea buna a fost ca pastravii chiar existau, in 2 elestee, chiar in curtea complexului, si ca erau deliciosi. Pentru inceput, ca sa facem rodajul bocancilor si ca sa-mi reamintesc traseele si marcajele, am facut cateva excursii mici si usoare: la Castelul Cantacuzinilor (pe care nu l-am putut vizita fiindca nu se permiteau decat tururi organizate si nu am avut rabdare sa-l asteptam pe urmatorul, la Cascada Urlatoarea, traseu simplu si foarte usor, cu atat mai mult cu cat l-am facut cu pornire din Poiana Tapului si nu din Busteni si la Gura Diham, unde pe Valea Cerbului era puhoi de omenire, veniti la gratare, cu catel cu purcel, cu masinile, rulotele sau cu cortul.
Mi-am cumparat din Busteni o harta, fiindca pe cea veche nu am mai gasit-o, chiar si dupa niste cautari furibunde. Aveam sa constat in curand cat de proasta era aceea harta abia cumparata...
C. m-a intrebat unde vreau sa urcam a doua zi, constient fiind ca pana atunci nu facusem decat niste simulari de drumetii. Si i-am aratat varful Caraimanului, acoperit de ceata: „Uite colo sus, la Cruce, acolo o sa mergem!” Nu a comentat din fericire si cred ca cel mai mult l-a deranjat trezitul a doua zi de dimineata, cu noaptea in cap, cand l-am dat jos din pat la ora 6 , l-am fortat sa manance ceva si apoi i-am pus rucsacul in spate. Am pus in rucsaci, pe langa apa, biscuiti si grisine, harta cea proasta, un briceag, o lanterna , gecile impermeabile si telefonul mobil cu numarul salvat al salvamontului din Busteni.. Am uitat sa pun, bineinteles, crema de protectie solara, si drept urmare acum am fruntea si nasul rosii ca racul, nu neaparat de la soare cat de la vantul puternic de pe platou.
Ajunsi in Busteni, in jur de ora 8, am luat-o in sus, pe langa Hotel Silva, pana la locul de unde incepe traseul marcat cu cruce albastra, care urca pe Valea Jepilor Mici, pana la Cabana Caraiman si Babele. C. a remarcat tablita pe care scria:” 4-4h si ½-Traseu deosebit de periculos, recomandat numai turistilor antrenati si echipati corespunzator.Impracticabil iarna!” A stat el si a facut un mic calcul matematic: 4 ore jumate pana sus, inca pe atat pana jos, plus inca 2 ore dus- intors la Cruce= 8-9 ore. Cam mult! Urcam cu telecabina!
N-am zis nimic, ultima data cand mai facusem traseeul asta eram intr-o foarte buna conditie fizica si aveam cu vreo 15 ani mai putin si tot mi se paruse greu, asa ca ne-am intors la statia de plecare a telecabinei, unde am constatat ca deja era formata o coada imensa. Pe cand stateam la coada, pe langa noi incepusera sa misune niste oameni care vindeau excursii cu jeep-ul la Babele si Pestera. I-am intrebat asa, de amorul artei, cat costa: 160 lei de persoana, dus-intors. Nu acceptau insa decat daca aveau 6 turisti in masina si numai drumul dus-intors. Numai ca bineinteles ca jeep-urile or sa poata urca Jepii Mici numai daca li se vor pune in viitor aripi, asa ca traseul lor era prin Sinaia, pe la Piatra Arsa, pe unde am fost de multe ori si pe unde era usurel de urcat si cu rucsacul in spate, ceea ce nu justifica (pentru mine) pretul pretins. Insa, amatori de excursii, fara conditie fizica si fara echipament si mai ales care au bani de cheltuit ca sa-si impresioneze „fetele”, sau pur si simplu care nu au vrut sa mai astepte la coada de la telecabina, exista, si inca multi. Asa ca oamenii cu jeep-urile au gasit repede musterii, iar coada s-a mai micsorat putin.
La coada, in spatele nostru, s-a asezat o familie de italieni. Tatal de vreo 50 de ani, mama de vreo 40, si 2 copii, cel mai mic de vreo 10 ani. Mi-a placut mult de ei: bocanci de munte inalti, jambiere, rucsaci si aparate foto profi si bineinteles ca nu uitasera nici de...crema de fata pentru protectie la vant si soare. „Andiamo oggi a Croce” a zis ea si a devenit evident cine e seful de trib...neputand sa-mi opresc un zambet complice! Coada s-a miscat ca melcul si am avut timp sa bem in liniste o cafea dulce si sa mancam un hot-dog, miscari copiate intocmai de amicii italieni, pentru care deja incepusem sa am o oarecare afinitate. Mai ales ca am urcat impreuna in telecabina, iar la Babele, cand ea si-a scos harta (una si mai proasta decat cea pe care o cumparasem eu), i-am aratat pe unde sa o ia. Noi am luat-o spre Sfinx, oprindu-ne putin sa facem poze si la Babe. Sus era foarte multa lume, iar la Sfinx era imposibil sa faci o poza fara sa prinzi in cadru si pe altcineva. Evident ca marea majoritate erau cei urcati cu telecabina sau veniti cu jeep-urile, incaltati cu tenisi sau chiar pe...tocuri, dupa cum am vazut pe unele domnisoare. Am respirat adanc si l-am tras pe C. de maneca spunandu-i ca nu avem timp de pierdut. Era deja ora 12. Chiar daca pe platoul Bucegilor, era senin si soare pe alocuri, eu stiu cat de schimbatoare este vremea aici asa ca nu m-am mirat cand dupa 5 minute a inceput sa ploua. Ne-am tras gecile si am plecat spre Cruce, urmand traseul marcat cu cruce rosie, de aproximativ 1 ora jumate.
Am facut o ora, mergand intins si decat cu un mic popas ca sa hranim cu biscuiti un caine de stana care ne-a iesit in cale la un moment dat. Am gasit si putina zapada pe traseu, si putin noroi, dar pana aici nimic greu sau complicat.
Cateva cuvinte despre Crucea Eroilor Neamului, care se vede atat de frumos din Busteni: A fost construita intre anii 1926-1928 din initiativa Reginei Maria, pentru a comemora sacrificul ostenilor romani cazuti in Primul Razboi Mondial. Initial a fost infipta direct in stanca, ulterior, in 1930, i-a fost adaugat soclul din beton armat si piatra de calcar. Crucea are o inaltime de 28 de metri, bratele au 7 metri fiecare si este situata la o altitudine de 2291m, pe marginea unui pinten de munte abrupt. A fost construita din traverse metalice din otel, imbinate in retea, golurile dintre bare lasand vantul sa treaca si iarna umplandu-se de zapada. Materialele necesare constructiei au fost tranportate partial cu funicularul dar majoritatea cu caii si magarii, cu ajutorul a nenumarati tineri voluntari implicati in proiect. Crucea este un monument impunator, unic in Europa la o astfel de altitudine, care trebuie pretuit asa cum merita pentru valoarea sa istorica unica, sau macar pentru impresionantul efort al celor care au construit-o.
Noi am avut marele noroc sa gasim la Cruce cateva minute de vreme buna, sa putem face cateva poze si sa stam la un mic picnic, si la 10 minute de odihna. Aici i-am regasit pe amicii italieni si pe alti cativa turisti printre care unii olandezi, francezi si nemti, care nu mai incetau cu mirarea asupra cat de inalt este monumentul. Dupa cele 10 minute vremea s-a schimbat brusc, s-a intunecat si era clar ca se lasa negura. Pe harta mea era indicat un singur traseu care trecea pe langa Cruce, cel marcat cu cruce albastra si care ducea mai departe catre Vf. Omu. Dar eu imi aminteam perfect ca mai este cel putin inca unul, care ducea spre cabana Padina. Asa ca am dat cu harta de pamant si i-am zis lui C. ca o luam prin alta parte, nu pe acolo pe unde am venit. Am luat-o pe cel mai de jos traseu, care pleca chiar de la baza Crucii. In scurt timp am gasit si marcajul: Cerc albastru. Cam sters pe alocuri si unii stalpi vandalizati si fara indicatoare. Trist sa constat ca nu mai intretine nimeni traseele, si ca pe hartile noi nici nu mai apar! Traseul marcat cu cerc albastru trece prin Brana Caraimanului, pe langa Cabana Caraiman, pana la Piatra Arsa si Padina. Nu e un traseu foarte greu dar nici unul usor. Pe alocuri sunt cateva stanci care trebuie escaladate iar in Brana poteca este foarte ingusta si marginea prapastioasa, deh, ca orice Brana. La Cabana Caraiman am gasit doar cativa turisti, din cei adevarati, majoritatea urcati pe Valea Jepilor perpedes, dar si cativa care veneau din Padina. Pentru cine nu stie, pe munte toata lumea se saluta si obligatoriu daca e vreme proasta pe traseu sau alte evenimente, trebuie impartasite cu ceilalti. La Cabana nu ne-am oprit decat cat sa cer lamuriri unui pusti de vreo 17-18 ani, care statea tolanit in iarba inalta, fiindca harta mea iar nu indica nimic si nu aveam nici un chef sa ma intorc la Babele si nici sa cobor in Padina. Pustiul a fost chiar ok, m-a intrebat ce harta am, a zambit cunoscator cand i-am zis ca e tiparita de Bel Alpin si a zis ca-i proasta dar oricum mai buna ca altele si ne-a aratat directia ...pe Jepii Mici in jos, spre Busteni.
Trebuie sa fac o mica paranteza: traseul care urmeaza versantul Jepilor Mici este un fel de regina a traseelor din Bucegi. Chiar daca pe unele site-uri il gasiti cu durata de 3 sau 4 ore, ei bine aia este durata pentru niste oameni echipati corespunzator si cu antrenament. Imi amintesc de vorbele unui ghid pe care l-am cunoscut cand eram studenta: „Pe Jepii Mari se urca in bocanci. Pe Jepii Mici se urca NUMAI in bocanci!” Si trebuie tinut cont de faptul ca urcatul este mai usor decat coboratul.
Cu toate astea, pe traseu, am intalnit o groaza de inconstienti in tenisi, espadrile sau chiar sandale. Si chiar si o familie cu un bebelus de cateva luni in brate. Ma abtin de la comentarii, oricat ar fi de laudabil sa-ti aduci pe munte copilul inca de mic! La coborat strabati o zona stancoasa, apoi un horn, pe lanturi, apoi din nou o zona stancoasa cu o inclinatie de 80 de grade, apoi am coborat multele treptele sapate in stanca spre Cascada Caraiman. Aproximativ o ora pana aici. La cascada am facut un mic popas fiindca imi alunecase piciorul printre doua stanci ascutite si m-am ales cu o rana, pe care a trebuit sa o spal. Apoi am traversat firul vaii, din nou o scara sapata in stanca cu lanturi de sustinere. Si din nou stanci , cativa metri drept si apoi iar stanci. Si iar cabluri. Tot timpul coborare in varful bocancilor, cautand prize cu calcaiul. Dupa inca ceva vreme intram in padure. Ai fi zis ca greul a trecut. Nici vorba, aici e grohotis, pante abrupte, nu ai aderenta si cobori prin maluri inguste sapate de ploi, ca niste ravene. Si ca sa cobori trebuie mai intai sa le urci. Uneori poteca merge cateva secunde drept, apoi din nou abrupt. Iar grohotis si te poti tine cu mainile de radacinile arborilor...acolo unde sunt. Ai impresia ca muntele face misto de tine! Dupa inca o ora ligamentele picioarelor ma dureau atat de rau incat nu mai simteam stabilitate in talpi si in solduri. Si stiam ca iar urmeaza niste stanci urate. Acolo iar ne-am intalnit cu un grup care urca. 2 fete in grup care ne-au intrebat daca mai e mult. Vazandu-le in tenisi nu m-am putut abtine sa nu le zic ca ce e mai rau abia urmeaza. Au renuntat si au inceput sa coboare in spatele nostru. Apoi am depasit un cuplu care m-a emotionat foarte mult. Si el si ea carau cate o punga mare in care adunau gunoaiele de pe traseu: sticle de platic, pungi si cutii de bere sau suc. Uite ca mai exista si astfel de oameni!!!
La un moment dat ne-a ajuns din urma pustiul de la Cabana care-mi indicase directia. Cobora alergand. Ne-a felicitat ca am coborat atat de bine (ca timp) si am observat ca vizibil crescusem in ochii lui. Probabil ca, din cauza asta, o vreme ne-a tinut companie si si-a varsat sufletul plin de naduh: ca s-a umplut muntele de pantofari, ca majoritatea sunt inconstienti care vin total inechipati si apoi suna ca nebunii la salvamont, apoi din vorba in vorba a dat-o in politica cum ca nimeni nu face nimic pentru turism si cat de mult isi doreste el sa aiba o tara curata si fara gunoaie. Si cat de frumoasa e tara lui, cea mai frumoasa din lume! Ca el a umblat pe muntii din mai multe tari, dar ca nicaieri nu e atat de frumos ca in tara lui. Pacat numai ca sunt din ce in ce mai multi nesimtiti care-si bat joc de natura! I-am pomenit de cei 2 din spate care adunau gunoaiele. A zis ca el i-a felicitat si le-a strans mana. Apoi ne-am despartit spunandu-mi „saru-mana” (era clar ca-i castigasem stima) si ca mai sunt maxim 30 de minute pana jos si a disparut in padure alergand. Mai bine nu ne-ar fi zis nimica fiindca alea 30 de minute mi s-au parut cele mai grele. Poate si fiindca obosisem iar bocancii parca nu ma mai ascultau. Asa ca am urmat exemplul pustiului si al luat-o la fuga, cautand sa-mi opresc picioarele in fractiuni de secuda, ba in radacinile arborilor, ba in cateva pietre sau facand priza din trunchiurile brazilor din cale, ceea ce m-a umplut de rasina. Pe C. l-am lasat in urma spunandu-i ca pur si simplu nu ma pot opri. Ultimele minute m-au umplut de noroi si...in sfarsit am ajuns la bifurcatia traseelor, acolo unde dimineata C. citise placuta indicatoare. M-am lungit cat eram de lunga la poalele unui brad imens si am stat...si iar am stat! C., ajuns si el la finish si-a scos bocancii din picioare si a inceput sa zica ca i s-a parut tareee greu traseul, dar ca l-ar mai face din nou, altadata. Bun asa! Alt indragostit de munte! Ne-au ajuns din urma si cuplul care aduna gunoaiele, ne-am salutat si am privit lung in urma lor.
Chiar daca, vorba pustiului, muntele s-a umplut de pantofari, mai sunt totusi si oameni iubitori de natura ca cei doi, sau ca acel pusti minunat, pe care nu o sa-l uit prea curand.
Si...gata! Aventura asta s-a terminat cu o sfanta febra musculara care probabil ca o sa ma tina o saptamana si cu o zdrelitura incomoda la piciorul stang. Dar mi-a alungat stresul acumulat, mi-a intarit increderea in mine si m-a facut din nou sa cred ca daca am fost in stare ca urc muntii, sigur voi fi in stare de multe altele. Si sigur voi reveni curand!
Nu am mai fost pe munte din 2002, cand, impreuna cu un prieten bun, am incercat sa urcam de la Poiana Izvoarelor la Vf. Omu, prin Malaesti si trecand pe Brana Caprelor. Pentru cine nu stie, accesul la Vf. Omu, cel mai inalt din M-tii Bucegi, nu-i deloc usor. Sunt 3 trasee care duc acolo, cel prin Brana Caprelor, fiind cel mai greu. Atunci a trebuit sa renuntam dupa ce trecusem deja de Vf. Bucsoiu, din mai multe motive, pe care nu are nici un rost sa le pomenesc insa aici.
Dupa episodul esuat din 2002, drumetiile pe munte nu au mai facut parte din viata mea, tocmai fiindca viata s-a complicat. Dupa ce a aparut Rares prioritatile mi s-au schimbat si chiar daca dorul de munte ma chinuia uneori, am tot amanat momentul reinceperii drumetiilor, poate si din cauza ca si preferintele mele pentru vacante s-au schimbat, week-end-urile erau prea scurte sau fiindca pur si simplu nu am mai gasit companioni dornici de munte.
Insa in 2009, in Portugalia, ne-am hazardat sa urcam pe munte la Sintra ca sa vedem Castelul Maur din varf. Si fiindca am constatat ca inca ma mai tin picioarele, mi-am promis sa revin curand „back in action”. Dar iar am amanat, din lipsa de timp sau pe motivul ca Rares e inca prea mic.
Fiindca week-end-ul asta care tocmai s-a incheiat s-a legat foarte frumos de ziua libera de Sf. Maria si in plus Rares fiind in custodia maica-mii, i-am zis lui C.:”Gata, inca putin si imi pierd si bruma de conditie fizica pe care o mai am, asa ca vreau sa mergem pe munte!” C. nu a facut in viata lui drumetii, dar oricum e mai in forma decat sunt eu, pentru simplu motiv ca uneori mai alearga,sau joaca tenis sau mai merge cu bicicleta. Nu a zis NU, asa ca ne-am cumparat bocanci si la inceputul week-end-ului, ne-am urcat in masina cu directia Valea Prahovei. In Busteni nu am gasit cazare, dupa 12-13 telefoane date pe la pensiuni, asa ca ne-am cazat in Poiana Tapului, intr-un complex de vile foarte frumos intitulat „Izvorul cu Pastravi”. Partea buna a fost ca pastravii chiar existau, in 2 elestee, chiar in curtea complexului, si ca erau deliciosi. Pentru inceput, ca sa facem rodajul bocancilor si ca sa-mi reamintesc traseele si marcajele, am facut cateva excursii mici si usoare: la Castelul Cantacuzinilor (pe care nu l-am putut vizita fiindca nu se permiteau decat tururi organizate si nu am avut rabdare sa-l asteptam pe urmatorul, la Cascada Urlatoarea, traseu simplu si foarte usor, cu atat mai mult cu cat l-am facut cu pornire din Poiana Tapului si nu din Busteni si la Gura Diham, unde pe Valea Cerbului era puhoi de omenire, veniti la gratare, cu catel cu purcel, cu masinile, rulotele sau cu cortul.
Mi-am cumparat din Busteni o harta, fiindca pe cea veche nu am mai gasit-o, chiar si dupa niste cautari furibunde. Aveam sa constat in curand cat de proasta era aceea harta abia cumparata...
C. m-a intrebat unde vreau sa urcam a doua zi, constient fiind ca pana atunci nu facusem decat niste simulari de drumetii. Si i-am aratat varful Caraimanului, acoperit de ceata: „Uite colo sus, la Cruce, acolo o sa mergem!” Nu a comentat din fericire si cred ca cel mai mult l-a deranjat trezitul a doua zi de dimineata, cu noaptea in cap, cand l-am dat jos din pat la ora 6 , l-am fortat sa manance ceva si apoi i-am pus rucsacul in spate. Am pus in rucsaci, pe langa apa, biscuiti si grisine, harta cea proasta, un briceag, o lanterna , gecile impermeabile si telefonul mobil cu numarul salvat al salvamontului din Busteni.. Am uitat sa pun, bineinteles, crema de protectie solara, si drept urmare acum am fruntea si nasul rosii ca racul, nu neaparat de la soare cat de la vantul puternic de pe platou.
Ajunsi in Busteni, in jur de ora 8, am luat-o in sus, pe langa Hotel Silva, pana la locul de unde incepe traseul marcat cu cruce albastra, care urca pe Valea Jepilor Mici, pana la Cabana Caraiman si Babele. C. a remarcat tablita pe care scria:” 4-4h si ½-Traseu deosebit de periculos, recomandat numai turistilor antrenati si echipati corespunzator.Impracticabil iarna!” A stat el si a facut un mic calcul matematic: 4 ore jumate pana sus, inca pe atat pana jos, plus inca 2 ore dus- intors la Cruce= 8-9 ore. Cam mult! Urcam cu telecabina!
N-am zis nimic, ultima data cand mai facusem traseeul asta eram intr-o foarte buna conditie fizica si aveam cu vreo 15 ani mai putin si tot mi se paruse greu, asa ca ne-am intors la statia de plecare a telecabinei, unde am constatat ca deja era formata o coada imensa. Pe cand stateam la coada, pe langa noi incepusera sa misune niste oameni care vindeau excursii cu jeep-ul la Babele si Pestera. I-am intrebat asa, de amorul artei, cat costa: 160 lei de persoana, dus-intors. Nu acceptau insa decat daca aveau 6 turisti in masina si numai drumul dus-intors. Numai ca bineinteles ca jeep-urile or sa poata urca Jepii Mici numai daca li se vor pune in viitor aripi, asa ca traseul lor era prin Sinaia, pe la Piatra Arsa, pe unde am fost de multe ori si pe unde era usurel de urcat si cu rucsacul in spate, ceea ce nu justifica (pentru mine) pretul pretins. Insa, amatori de excursii, fara conditie fizica si fara echipament si mai ales care au bani de cheltuit ca sa-si impresioneze „fetele”, sau pur si simplu care nu au vrut sa mai astepte la coada de la telecabina, exista, si inca multi. Asa ca oamenii cu jeep-urile au gasit repede musterii, iar coada s-a mai micsorat putin.
La coada, in spatele nostru, s-a asezat o familie de italieni. Tatal de vreo 50 de ani, mama de vreo 40, si 2 copii, cel mai mic de vreo 10 ani. Mi-a placut mult de ei: bocanci de munte inalti, jambiere, rucsaci si aparate foto profi si bineinteles ca nu uitasera nici de...crema de fata pentru protectie la vant si soare. „Andiamo oggi a Croce” a zis ea si a devenit evident cine e seful de trib...neputand sa-mi opresc un zambet complice! Coada s-a miscat ca melcul si am avut timp sa bem in liniste o cafea dulce si sa mancam un hot-dog, miscari copiate intocmai de amicii italieni, pentru care deja incepusem sa am o oarecare afinitate. Mai ales ca am urcat impreuna in telecabina, iar la Babele, cand ea si-a scos harta (una si mai proasta decat cea pe care o cumparasem eu), i-am aratat pe unde sa o ia. Noi am luat-o spre Sfinx, oprindu-ne putin sa facem poze si la Babe. Sus era foarte multa lume, iar la Sfinx era imposibil sa faci o poza fara sa prinzi in cadru si pe altcineva. Evident ca marea majoritate erau cei urcati cu telecabina sau veniti cu jeep-urile, incaltati cu tenisi sau chiar pe...tocuri, dupa cum am vazut pe unele domnisoare. Am respirat adanc si l-am tras pe C. de maneca spunandu-i ca nu avem timp de pierdut. Era deja ora 12. Chiar daca pe platoul Bucegilor, era senin si soare pe alocuri, eu stiu cat de schimbatoare este vremea aici asa ca nu m-am mirat cand dupa 5 minute a inceput sa ploua. Ne-am tras gecile si am plecat spre Cruce, urmand traseul marcat cu cruce rosie, de aproximativ 1 ora jumate.
Am facut o ora, mergand intins si decat cu un mic popas ca sa hranim cu biscuiti un caine de stana care ne-a iesit in cale la un moment dat. Am gasit si putina zapada pe traseu, si putin noroi, dar pana aici nimic greu sau complicat.
Cateva cuvinte despre Crucea Eroilor Neamului, care se vede atat de frumos din Busteni: A fost construita intre anii 1926-1928 din initiativa Reginei Maria, pentru a comemora sacrificul ostenilor romani cazuti in Primul Razboi Mondial. Initial a fost infipta direct in stanca, ulterior, in 1930, i-a fost adaugat soclul din beton armat si piatra de calcar. Crucea are o inaltime de 28 de metri, bratele au 7 metri fiecare si este situata la o altitudine de 2291m, pe marginea unui pinten de munte abrupt. A fost construita din traverse metalice din otel, imbinate in retea, golurile dintre bare lasand vantul sa treaca si iarna umplandu-se de zapada. Materialele necesare constructiei au fost tranportate partial cu funicularul dar majoritatea cu caii si magarii, cu ajutorul a nenumarati tineri voluntari implicati in proiect. Crucea este un monument impunator, unic in Europa la o astfel de altitudine, care trebuie pretuit asa cum merita pentru valoarea sa istorica unica, sau macar pentru impresionantul efort al celor care au construit-o.
Trebuie sa fac o mica paranteza: traseul care urmeaza versantul Jepilor Mici este un fel de regina a traseelor din Bucegi. Chiar daca pe unele site-uri il gasiti cu durata de 3 sau 4 ore, ei bine aia este durata pentru niste oameni echipati corespunzator si cu antrenament. Imi amintesc de vorbele unui ghid pe care l-am cunoscut cand eram studenta: „Pe Jepii Mari se urca in bocanci. Pe Jepii Mici se urca NUMAI in bocanci!” Si trebuie tinut cont de faptul ca urcatul este mai usor decat coboratul.
Cu toate astea, pe traseu, am intalnit o groaza de inconstienti in tenisi, espadrile sau chiar sandale. Si chiar si o familie cu un bebelus de cateva luni in brate. Ma abtin de la comentarii, oricat ar fi de laudabil sa-ti aduci pe munte copilul inca de mic! La coborat strabati o zona stancoasa, apoi un horn, pe lanturi, apoi din nou o zona stancoasa cu o inclinatie de 80 de grade, apoi am coborat multele treptele sapate in stanca spre Cascada Caraiman. Aproximativ o ora pana aici. La cascada am facut un mic popas fiindca imi alunecase piciorul printre doua stanci ascutite si m-am ales cu o rana, pe care a trebuit sa o spal. Apoi am traversat firul vaii, din nou o scara sapata in stanca cu lanturi de sustinere. Si din nou stanci , cativa metri drept si apoi iar stanci. Si iar cabluri. Tot timpul coborare in varful bocancilor, cautand prize cu calcaiul. Dupa inca ceva vreme intram in padure. Ai fi zis ca greul a trecut. Nici vorba, aici e grohotis, pante abrupte, nu ai aderenta si cobori prin maluri inguste sapate de ploi, ca niste ravene. Si ca sa cobori trebuie mai intai sa le urci. Uneori poteca merge cateva secunde drept, apoi din nou abrupt. Iar grohotis si te poti tine cu mainile de radacinile arborilor...acolo unde sunt. Ai impresia ca muntele face misto de tine! Dupa inca o ora ligamentele picioarelor ma dureau atat de rau incat nu mai simteam stabilitate in talpi si in solduri. Si stiam ca iar urmeaza niste stanci urate. Acolo iar ne-am intalnit cu un grup care urca. 2 fete in grup care ne-au intrebat daca mai e mult. Vazandu-le in tenisi nu m-am putut abtine sa nu le zic ca ce e mai rau abia urmeaza. Au renuntat si au inceput sa coboare in spatele nostru. Apoi am depasit un cuplu care m-a emotionat foarte mult. Si el si ea carau cate o punga mare in care adunau gunoaiele de pe traseu: sticle de platic, pungi si cutii de bere sau suc. Uite ca mai exista si astfel de oameni!!!
La un moment dat ne-a ajuns din urma pustiul de la Cabana care-mi indicase directia. Cobora alergand. Ne-a felicitat ca am coborat atat de bine (ca timp) si am observat ca vizibil crescusem in ochii lui. Probabil ca, din cauza asta, o vreme ne-a tinut companie si si-a varsat sufletul plin de naduh: ca s-a umplut muntele de pantofari, ca majoritatea sunt inconstienti care vin total inechipati si apoi suna ca nebunii la salvamont, apoi din vorba in vorba a dat-o in politica cum ca nimeni nu face nimic pentru turism si cat de mult isi doreste el sa aiba o tara curata si fara gunoaie. Si cat de frumoasa e tara lui, cea mai frumoasa din lume! Ca el a umblat pe muntii din mai multe tari, dar ca nicaieri nu e atat de frumos ca in tara lui. Pacat numai ca sunt din ce in ce mai multi nesimtiti care-si bat joc de natura! I-am pomenit de cei 2 din spate care adunau gunoaiele. A zis ca el i-a felicitat si le-a strans mana. Apoi ne-am despartit spunandu-mi „saru-mana” (era clar ca-i castigasem stima) si ca mai sunt maxim 30 de minute pana jos si a disparut in padure alergand. Mai bine nu ne-ar fi zis nimica fiindca alea 30 de minute mi s-au parut cele mai grele. Poate si fiindca obosisem iar bocancii parca nu ma mai ascultau. Asa ca am urmat exemplul pustiului si al luat-o la fuga, cautand sa-mi opresc picioarele in fractiuni de secuda, ba in radacinile arborilor, ba in cateva pietre sau facand priza din trunchiurile brazilor din cale, ceea ce m-a umplut de rasina. Pe C. l-am lasat in urma spunandu-i ca pur si simplu nu ma pot opri. Ultimele minute m-au umplut de noroi si...in sfarsit am ajuns la bifurcatia traseelor, acolo unde dimineata C. citise placuta indicatoare. M-am lungit cat eram de lunga la poalele unui brad imens si am stat...si iar am stat! C., ajuns si el la finish si-a scos bocancii din picioare si a inceput sa zica ca i s-a parut tareee greu traseul, dar ca l-ar mai face din nou, altadata. Bun asa! Alt indragostit de munte! Ne-au ajuns din urma si cuplul care aduna gunoaiele, ne-am salutat si am privit lung in urma lor.
Chiar daca, vorba pustiului, muntele s-a umplut de pantofari, mai sunt totusi si oameni iubitori de natura ca cei doi, sau ca acel pusti minunat, pe care nu o sa-l uit prea curand.
Si...gata! Aventura asta s-a terminat cu o sfanta febra musculara care probabil ca o sa ma tina o saptamana si cu o zdrelitura incomoda la piciorul stang. Dar mi-a alungat stresul acumulat, mi-a intarit increderea in mine si m-a facut din nou sa cred ca daca am fost in stare ca urc muntii, sigur voi fi in stare de multe altele. Si sigur voi reveni curand!
Un traseu usor cand facem cu cei mici? Doar avem o vacanta impreuna la activ :).
RăspundețiȘtergereFrumos weekend ati avut si inca o data imi dau seama ca eu nu mai pot urca/cobori pe munte :(.
Buna! Ce ma poti sfatui daca vreau sa plec dimineata din Busteni si sa ajung seara in Moeciu de Sus?
RăspundețiȘtergereImi pare rau ca abia acum am vazut comentariul! Daca mai este de actualitate intrebarea: Se poate urca cu telecabina din Busteni pana la Babele si de acolo se poate urma marcajul de cruce albastra care merge spre Pestera, pana la intersectia cu marcajul de triunghi rosu. traseul cu triunghi rosu duce spre Cascada Doamnele, pe langa perete Batrana, spre Saua Batrana. De aici pe Valea grohotisului si Valea rea pana la intersectia cu drumul care duce spre Moeciu. E un traseu lung, dar foarte frumos si daca se pleaca devreme din Busteni (la telecabina trebuie ajuns maxim la 7.30 dimineata) se poate face pana seara.
RăspundețiȘtergere